E felul în care răsare soarele undeva lângă peretele casei a izbit nucul și îl umple cu raze și din copac ies păsări, proaspăt trezite, mă chemi cu alt nume razele s-au topit, deja, la tine în păr și mi-ai uitat fața de lună chipului și atunci, numai atunci, îmi vine să mă joc cu degetele tale cu mâna, printre degetele tale, nu mă satur ca și cum am străpunge sunete de chitară îmi place cum îți așezi părul și brațele ești poate mai frumos decât mine și mai păcătos cel mai drăguț atunci când pisica Nera ți se încâlcește în picioare și toarce ți se cațără pe perechea de blugi și te sperie te-am primit deja la mine în palmă e răcăros în filigoria păcatului cu pisica. în mașină, s-au topit toate razele pe afară, pe vopseaua roșie, și în vreme, tu te răzgâiești, acum, prin fotografiile mele și surâzi… strugurii din mâinile tale sunt mai dulci, în toamna aceasta, țin, pesemne, în pulpă, aproape tot soarele molcom îmi răsare, acum, ca un gălbenuș proaspăt, lângă peretele casei… razele, de câteva luni, te-au uitat – contele vremii de mult nu mai răzbate prin anotimpuri și prin razele, de doar câteva luni,
Dă-mi, te rog, puțin gem de caise și șapte sate toată roua o să se topească de la tălpile tale nude pâinea e cea mai sigură variantă de supraviețuire numai pisicile și spiriduși de-ai Leei tale primesc lapte astăzi prin casă pe covorul de ierburi se mai mișcă o frunză prin stelele brumei se plimbă câte-o flacără și aprinde e despre aprindere și despre lumină asta fac stelele și călcâiul tău s-a aprins numai să aprinzi cu el frunza care nu te-a trădat mai ales începuturi ca și cum ar porni o corabie nouă, tăindu-și loc până în marea îndepărtată, adu-ți aminte, explică, De ce, poate, trebuie ca femeia aceasta să iasă prin pădure îngeri mici să nu ducă zvonul nimic rău nu s-a întâmplat niciodată în noapte, oricare femeie pășește încet, așezatu-s-au picioarele Cristos și e doar învingerea din inima ei mâna lui mare, așezată, de foarte departe, pe căpătâiul ei încununat frumos stă deasupra ei ca un salut și o pază pentru că femeia trebuie să străbată ca oricare alta pădurea i se încleștează acu` tustrele degete pe scheletul de fier lămpașul e călduț în întuneric și laptele verde al ciupercilor se depărtează de ea, femeia va ajunge la capăt, dacă lumină nu e dacă lumină nu este, ci în întuneric un lămpaș apucat pare ca un fel de mic schelet de copac e spoit cu vopsea lipicioasă și neagră; ia să stau de vorbă cu râul care dă pe dinafară cu pește… barcă nu am, nici plase să prind niscaiva pește, dar nici nu îmi trebuie… picioarele ei desculțe vor călca, la răstimpuri, numai peste crengi uscate și tâmpe peste ghimpi de rugi și peste fructe moarte și putrezite care nu ar cunoaște-o insectele îi vor intra în carne or să o piște păienjenii iar ea, tot cu lămpașul în mâini și foarte singură în fiecare pas poate de la colibă, să se audă un zvon, poate din inimă i s-a desprins lumina poate începuse mirosul de tulnic, de undeva, de unde se pornește colina văd, însă, doar mâna cea mare și nu mă mai sperii e un fel de bine care mângâie fruntea mea râsete se aud de foarte departe e despre trupșoare liniștite și râsete pruncii se mai joacă cu niște prune uscate și nuci înfig mânuțele lor în pâine o așteaptă i-a luminat cu pântecul ei și cu viața în care era mult și, deja, fericită înăuntru, este albul ei bărbat bun, sunt copiii ei și sunt florile roșii lucitoare și fără zgârcenie pănuși de porumb de la căpătâiul patului și de lângă o sobă de fontă unde încă mai fierb șapte litri de lapte căci animalele au dat lapte cineva o așteaptă încă pe Lea să se întoarcă flori pe podele picioarele ei să le înmiresmeze și stelele încă mai pâlpâie, dar foarte încet. Ce să fie cu femeia aceasta, de fapt, cu un aparat modern și cu ceasul, parcă local, al timpului cum i se mișcă amândouă gleznele și picioarele este Lea este ea, Lea ne imaginăm din viitor o femeie prin pădure poate femeia există încă este cu noi poate satul din care a plecat este tras mai înainte de aparatele noastre poate îi știm câinii și peștele satul ca un car deosebit tras de niște boi dispăruți cu pielea violet oamenii aveau în trecut doar vise violet pădurile erau mov copacii erau ca niște prune uscate tăcuți își înfloreau dispariția și toate visele ce e cu ea, de fapt prinde cu lentoare un lămpaș și doar copacii sclipesc visele ei încet e cuvântul de la început de infinit și de la sfârșit odată or să sclipească toate pădurile o să fie un cer de pădure o pădure a stelelor visate numai visate așa își spunea pământul adică Terra e doar pământ grunjos și Pădurea e un fel de Terra de pădure mergeam și nu știam cine era cu mine și pe lângă mine poate doar pădurea și copacii sclipind.
am scris, aşadar, am cules, dintr-o faşă, cărbunele încet altfel arde o pălărie desigur domnule Î paşaport pentru q pentru k lui n i-a mai crescut un picior ce mutant! frumoasa ă poartă pe cap coşul cu mure detest cobra din s dar o scriu mă ascund în oliva lui o stau sub f ca sub o salcie nu-i nimic desenez pentru desene, cretă roşie câteva castane pe post de pietre megalitice doar vrem să fim sobri nu-i aşa scrisoarea e gata am iscălit desigur cu peniţa desprinsă din mur nedefinitele peceţi de ulei le-am aşezat alături e scris pecetluit am și iscălit o cât se poate de concretă misivă ploaia o va şterge în curând foarte curând aşa cred e bine ori trebuia să o învelesc în nişte pulbere fină de scorţişoară?
iar tu, Endymion de ce dormi între mimoze şi scări? oamenii scriu despre ploi despre urmele lăsate de fluturi prin ploaie hei, să nu dormi auzi să mă cauţi balsamul atinge-un păianjen crâmpeie de licuri în noapte stele cu flamura arsă tu dormi de ce dormi? fă doar cei câţiva paşi şi ai să vezi ce peniţă de aur eşti găsi-vei, desigur, niște mentă și pietricele de râu o piersică mulţi nasturi, desigur, până când în cele din urmă prea-sfielnic, lângă un ceainic călduţ, aşa îţi vei începe propria scrisoare…
Eram, pe atunci, foarte tânără iar cămila îmi părea uriașă ca muntele ierburi verzi, sănătoase, și pomii vor da rod foarte bun (mai târziu) pe afară, toată iarna mea se uscase și era de cu visul unde nu se găseau portocalii Dumnezeu spune că mai degrabă ar trece o cămilă prin gămălia unui ac decât un bogat, acolo, în Cerul cel viu de la Împărăția cea vie a Cerurilor intri într-un singur cer dar ești numai spumă și suflet ești de-ale Golului și de-ale nevăzutului te temi, dar întru Dumnezeu devine chiar totul posibil visul unde nu se găseau nici meri nici portocali și nici vișini îmi dădusem, de nebună, multă arvună în două sensuri și mă rătăcisem, nu știam pe unde dar Omul acela Videcător urma să vină cu tata acasă poate așa e lumea, să dau toate cămilele lui Dumnezeu înapoi; să treci prin gămălia unui ac și prin gămălia cea mai imposibilă mai degrabă ar intra o cămilă prin gămălia unui ac… tata nu îi împarte omului rău nici câinele și nici măgarul și nu ține nimic cu el la comun mai ieri, laptele măgărițelor se vindea foarte scump prin gămălie se trece sunt doar eu e despre neforțarea niciunui adevăr de-al nostru și de-al turmelor noastre pline de sănătate sunt foarte bogate ținuturile iar cămilele îmi țin de urât la veșmântul meu alb Cântec de reîntoarcere a lucrurilor verzi, care mi-au lipsit că s-au dus chematu-m-au după un fel de lumină ascunzătoare niciun animal la fântână pentru că s-a făcut, de acum, seară plecat-au de sus de peste noaptea adâncă toate stelele nu mă mai veghează de la ele mângâierea nicicând iar peste capul meu vor fi numai nori; pentru că părinții mei posedă lucruri multe și nimic nu ar fi de prisos cămile, oi și catâri tata îl chemase chiar el, în persoană, acasă, la noi, pe omul acela Vindecător iar El te va ține și te va vindeca ridicându-și mâinile lui peste căpătâiul tău adormit în casă, laptele se prinsese și dăduse pe de-a lăturea din fiert, era cred înnegrit și se lipise de oala de email Eva, caprele erau bine hrănite și dădeau un spor bun nu mai erau prăjituri, în casă, că ni se terminaseră și nici măcar câteva prăjituri pentru că fetița se îndulcește ca să crească frumoasă niște oi, erau împinse, înăuntru, cu bota… nicio cămilă nu e bună și nicio Împărăție nu e prea bună zic. Ochiul acului și blestemele tatei și nu o să mai cos niciodată cămăși mai degrabă ar intra cămila prin gămălia unui ac decât bogatul în Împărăția lui Dumnezeu și cum e să spun un cântec foarte vechi? te sui pe cămila aceea tot nisipul o să îți intre, mâine, în ochi, dar tu o să fii, de mâine, cu toate cămilele e mult nisip, Artistul meu blând, cel cu cojocul, astăzi, plin de zăpadă dar, pe sus, Cântătoriul meu, sunt stele mai multe… sau nori… este, poate, ca un fel de drum care se termină brusc și îți iei pâinea care îți trebuie mâine dai de ușa care te duce dincolo de drumul acela și mama îți fierbe, încă, laptele se va prinde e alb ca o floare și mai tăcute sunt florile decât oricare glas e cel care peregrinează, prin nopți penetrante unde e o fereastră, dincolo de ea numai verde și iarbă, iar mama fierbe, din nou, ceea ce trebuie apoi, sunt animalele noastre… priviți-le… oamenii visează, de la un timp, mai acătării… și ne iubim animalele. … Of, Artistul meu, cel cu cojocul mai mereu prea plin de zăpadă, balsam pentru Cântătoriul meu alb și pentru povestea de pe piele de capră sau de la alt animal, pe care l-ai avut, ieri, în turme; deși sunt bogată și sunt fata bogatului, ni-s un fel de drumuri înapoie și îmi este de la o iarnă eternă dați-mi, rogu-vă, după inimă, ceva de mâncare fetiței îi lipsesc, astăzi, merele, iar pomii sunt împânziți. este un fel de imn plin de speranță și așa ne e datina și îți zici: nu știu ce e cu mine, acum, dar trebuie să trec dincolo de fereastra micuță din lume dincolo de drumul acesta să îmi port, mai departe, cămilele poate sunt aici numai drumuri absurde, dar sunt și ferestre trebuie să trec cu cămila mea pe aici printr-un loc poți trece, exact prin obloane, exact undeva dincolo poate, ceva, este exact dincolo… și o lumină se-arată. e un vis. și te trage. iei și cămila cu tine, căci stele te-au tras, prin ochiul acela, cu care coseai. … Mă gândesc că, de pildă, dacă pățim, într-o zi, ceva mai rău, iubitul meu un animal uriaș care vânează poate oameni, în noapte, sau păsările chiar ziua, de-o caută îngerul negru, tu să stai lângă mine și îți dau din pâinea mea, dacă vrei… ne vor duce, pe spinări, deșerturile nisipul și acele cămile sunt hoarde măgari și cirezi și pe afară numai ploaia mai bate în geamuri (în casă, laptele nesmântânit se prinsese, iar smântâna e acră) e mult zer peste aspră mămăliga de mâine și peste lapte e frig și pe undeva va fi iarnă visez că iarna am în picioare șosetele preferate și foarte groase dacă se face, dintr-odată, cum nu trebuie, trecem prin noapte, exact prin mijlocul ei; dumnezeu zicea… că te ieu cu mine în noapte, te ieu și mamei i se zvântă, sub soare, toate hainele albe, iar fetița de azi are, la ea, numai pâinea rubedeniilor că s-a sculat, de azi dimineață, să și le spele, toate straiele, de au durut-o amândouă mâinile și picioarele. dar o să te așez drept în carnea mea, drept în piciorul meu uscat, chiar dacă dormim, amândoi, și suntem în pat, desculți și numai în cămeși albe poate dacă ne înghite un animal mare poate dacă pământul e un vis, pe care îl înghite un animal mare, ne facem, tu, Iona, eu, Ioana, și trecem prin noapte și exact prin mijlocul ei, ca și cum m-aș purta, cu tine, printr-o luminiță prea mică e luceafăr și cheamă e luminiță… ne păcălește… o noapte plină de stele, mă cheamă, dar o să mă întorc, cumva, înapoi… Mă gândesc, poate, că Lean i-a făcut un copil Leei noastre iar Lea nu îl mai vrea, acum, înapoi că Emilia nu poate ajunge înapoi la Emilian Ioan nu a iubit niciodată Dorian e lângă Doria, e un bun antiexemplu, iar suferința este câteodată înjumătățită ca pâinea ies aburi fierbinți din ea, dar e mai mult ca un chec de post dacă o împarți e numai despre pâine și despre prăjituri molcome… pâinea este, câteodată, un fel de prăjitură cu extra cremă… Maică-sa a pus smântână și două sute de grame de zahăr în pâine pentru fiica ei care doarme caisele stau în pâine căci dragostea este magică și e o femeie cu plete de foc pe stradă trec ulițe magice pomii-s vii… intersecții… Dragostea cutreieră, câteodată, în locul lui Dumnezeu, ogoarele… dar pe acol` e pustiu… e pustiu… … Da, e absurdă iubirea, este ca o notă absurdă este ca un copac undeva și peste copac este multă dragoste, până când l-ai lăsat ca să te cunoască, el, pe tine; … Poate de aceasta, că rădăcinile nu se văd, de fapt, și asta nu înseamnă defel că un copac e un proiect defect, în schimb are un gram mare de rădăcini înfipite, adânc, în pâmânt e numai dragostea, stelele și locurile de stele să are, cu ea, ogoarele toate, și să îl semene, apoi să vină culegători la ogor și multă roadă să steie. puțini fuseseră chemați și nu au lucrat iar sufletul, opt grame să aibă. Mâine se vor coace fructele și cum să fie, este magic și este o minune de foarte aproape se se treacă cirezile și nunți mari de fulgi un drum cu zăpadă pentru că, de acum, traversăm, amândoi, o vreme de iarnă sunt cu tine, în ea… și în carne, și, într-o zi, te voi scoate afară din mine și din carnea de pe mine uscată peste mine, peste căpătâiul meu este pesemne, o mână vindecătoare și cântă. alăutele cântă. se zbat graurii alăutele cântă. Să aprindem lămpașele! să vadă toți oamenii lămpile! Să vezi din nou caisul cu fructe, adus înapoi, și toată livada să vezi din nou, pe fereastră, că s-au dus stelele că s-au dus. … Poate că paradisul cel galbăn s-a interpus, o clipă, cu nebunia aceasta sfruntată cu acest vis al micuței fetițe de Casă bogată până când a venit El cu o mână peste căpătâiul fetiței dar probabil viața e inimitabilă e noapte, e ziuă, ziua e ultraziuă, cămilele se fac una cu boii sunt stringuiri, ireal-reale ia să văd unde m-ar duce, de aici, de prin deșert, cămilele un scenariu mai prost nici că se putea și toate grădinile sunt acum în flori roșii ciorchine universurile noastre și aripioarele lumii ca de fluture se interpun, căci toate sunt familii de stringuri fetele cu părul roșu mă trag, înapoi, foarte repede sunt pe undeva drept în mijloc de stele și ne luăm cojoacele ne plimbăm, iubitule, printre oamenii de zăpadă ninge mult și prin boi, și prin grădini, ninge pentru că am ieșit din visul cu fata și din deșert. E alb și ninge, în lume, să îmi faci un ceai fierbinte, în iarna aceasta – E ca un peisaj dintr-odată foarte alb, iar Lea îl primește înapoi pe Lean Emilian pe Emilia Ioan își găsește pereche Ioan își ține toți oamenii de zăpadă, într-un vis; Undeva, la o cabană, e locul tainic, e doar un alt loc tainic, pe sub zăpada cea albă, intuiești curbura sau pârtia lumii, cumva e foarte frig în lume, e un drum… e un drum înainte și e despre drumuri mereu… și e frig ca și cum aș trece, cu tine, printr-o luminiță prea mică sunt fulgi mari, iar, într-un Fulg, e desigur ceva foarte mic microscopic e un fel de stea cvadruplă unde crezi că trecem dacă, cumva, locul din noapte subzistă, de fapt, astăzi, într-un fulg? dacă, de pildă, eu trebuie să mă întorc, dintr-un fulg de zăpadă? sau printr-o floare mai mică, e o albăstrea, poate, ia să trec! prin pământul din ea! unde e gămălia cea ascunsă a cămilelor? Ninge iar… ninge mult… în trecut, pe aici, treceau numai cai și boi și numai sănii dacă se înnoptează, însă, peste capul meu, astăzi, eu am trecut, de aici, liniștită zăpada dintr-o stea e doar îndepărtarea și visul iar viața e certă, eram tânără și nu știam, pe atunci, foarte multe Mă lipisem atunci, cu trupul, de o cămilă, ea îmi ședea aproape de subsuoară mă putea mirosi e despre lămapașe naibii să le scuture de lumini! Tata plătea pe atunci omului care plimba toate turmele cu banii pentru sâmbrași și era sâmbătă iar de Sabat chiar și oamenii de Sabat se întorc înapoi prin ferestre deschise, mai trec numai ploi e mai cald cu ciurda de cămile, am să vin înapoi, și o să vă scriu, înapoi,
Un imens chei, de sete, îmi e sete, numai sete peste mine, dar mă întorsesem, bogată și săracă, înapoi; trecusem, pe o cămilă, înapoi și înapoi, sau mai mult făcusem, de mă ascultau de sus și clipeau stelele, îmi înfigeam o mână în părul ei sârmos ia să apuc eu cămila cum trebuie eram mică ia să pipăi eu pâmântul de sub ea! și ne așteptau mulți oameni în Cetatea aceea…
S-a întors fetița bogatului, cu cămila ei, din deșert, înapoi! să îi dăm, fetei, o mână de mâncare, ca să se sature… în rugul de mure, sunt fructe proaspete, o să se sature și o să se murdărească, fetița, pe buze… că e doar o copilă… iar ei îi plac murele… Și o să râdă… cu mânuțele ei două, pe vadra tăinuitoare… va fi apă pentru fetița noastră mezină pe vadra cea tainică… Va râde mult, ca o primăvară… Căci e ca o primăvară cuminte, fetița…
Vezi tu pietrele acestea sinilii, năpădite de mușchi, din construcția aceasta bizară, Megalitică, care se înalță chiar și acum tot mai sus, cu fiecare bucată de ardezie care se desprinde, puțin câte puțin, într-un spațiu necunoscut, până la sfârșitul fiecărei zile de 31 decembrie, ca mai apoi să se așeze deasupra acestui templu bizar care urcă tot mai sus, și mai sus? Dacă am ajunge până în vârf ai vedea tu. Deasupra, straturi și straturi de ardezie. Fiecare din ele spune povestea unui an. „Povestea tuturor anilor.” Să spunem, templul ar fi fost construit acum 3419 ani. Să zicem aceasta. Dacă ai măsura, poate, grosimea stratului de ardezie de deasupra, ai înțelege despre ce vorbesc. Și, adevărat, după niște ore serioase de măsurătoare, ți-ar ieși chiar 3419 straturi dispuse orizontal, ca niște foițe de prăjitură de-ale mătușii. Dar tu nu și nu. Le ții pe ale tale, cum că eu nu aș avea niciodată dreptate.
„Ai, draga mea. Știi, ești fermecătoare. Însă nu știu pe unde îți mai ții poțiunile tale cu apă de zână frumoasă.”Îmi e frig. Mai sunt doar câteva ore până răsare soarele. Și încă ninsoarea nu a contenit. Anul își pregătește cămășuța cea nouă, cea de la 1 ianuarie. Iar eu nu știu pe unde să îmi mai ascund plânsul. Știi? Zânele nu se îndrăgostesc niciodată. „Niciodată…” Ele locuiesc într-o pădure, care se întinde foarte departe de aici. Copacii le apără cu lumina lor, coaja lor bătrână și lucitoare sclipește, în noapte, ca firele de apă în lumina lunii. Iar tu îmi vei spune din nou că sunt zâna ta cea verde, asta pentru că au trecut mai bine de 10 minute de când nu îți găsești ochelarii, mi-ai spune, desigur, că ți i-am ascuns eu, printr-o vrajă femeiască. „Nu ai ghicit nici de data aceasta, aveam nevoie să fiu oblojit. Aveam nevoie de tine.” Tu glumești. E ca de obicei… Tu nu ai niciodată prea mare nevoie de mine, oare cine ar avea cu adevărat nevoie… Știu! „Diminețile!” Nu mai spune asta, acum. Haidem mai bine să urcăm. Doar așa păcălim frigul. Câte pietre să fie? Pune piciorul acolo. Da. Deasupra celei dintâi. Ca la școală. Le luăm pe fiecare cu binișorul. De la început, până când învățăm numărătoarea sutelor. Sau poate a miilor… „Eu zic, mai bine să rămânem aici… De aici, însă, cerul pare pătat cu pietrele templului.”
Da. Așa pare. Mâzgălit cu pietre din mijlocul lumii. Nu pot spune de când nu am mai fost pe aici. Să fi trecut… Cât… zeci de ani, cred. Nu era atât de frig, ca acum. În zorii zilei, pe aici se ridicau ziduri înalte, atât de albe, atât de bălaie, cu totul curate, iar luceafărul-de-dimineață se ascundea în zăpezile lor luminoase. „Să te ascunzi în lumină…” Da. Și eu, pe atunci, eram doar o copilă. Nu mi se întâmplase încă dragostea, și nici nu înțelegeam glasurile pietrelor. Însă știam că o să urc, odată, sus, piatră cu piatră, pe fiecare din aceste douăsprezece etaje, până în vârf, și că, urcând, le voi înțelege pe fiecare, după rostuirile lor. „De fapt, aș prefera să rămâi aici, jos, cu mine… Și să nu te mai duci nicăieri.” Este, aici, ceva, pe care nu le-aș putea explica niciodată așa cum trebuie. Însă știu. Odată mă voi cufunda, în dimineață, ca ciocârliile, nu ca o zână verde, de-a ta, ci ca o pasăre. Un gest frust, banal, simplu. Un gest firesc, și totuși… special, ca și cum „Ai bea, din pumni, cea mai curată apă”. Ca și cum ar fi venit, din nou, primăvara. Poate mâine, poate cândva… Și poate atunci, aș înțelege, din nou, tot, ca și cum niciodată nu aș fi căzut. „Ca și cum ai fi fost învăluită de cer…” Da. Ca și cum. Poate, foarte demult, eram eu, însămi, pasărea aia prostuță…
Totdeauna, crezi în bine totdeauna-s bai, de tine… mai alaltăieri, spuneai că se-ascund pisici, prin Rai ia, de toamnă, două rodii tu vorbești, plângând, în dodii nană, rodiile mele oacheșă, te țiu cu ele, coșurile de răchită și-o căpșună rătăcită vine iarna, pe la ușă fructele ca de mătușă pe la porți se răstignesc ești un zor prea pământesc merii de zăpezi se poartă dau cu aur orice poartă poezii, zăpezi pe zar aur, porții, și-un amnar ce sclipește, luminos; Te iubesc, doamnă, frumos strugurele aspru doamnei lăcrămioara albă-a toamnei coșuri mari cu cinci caise stau, și-n iarnă, pe la vise Ziua mă găsește tristă și cu lacrimi pe batistă îți e dor de poale-n brâu boala s-a ascuns în grâu dă-ne, tată, paparude mamă, dă, putere-n dude sănătate și-n vecie ține-mă etern, de ie ești bărbatul meu frumos ce nu vii-n papuc tinos cufunda-m-aș, optimism, s-un derviș de prin sufism să tot calc, cu tălpi curate, de prin ierni străluminate, uni` se merge, mai departe, vindecarea-i scrisă-n carte; o fătucă la pârâu mă întorc spre-același grâu Sau o babă ce prin piețe vinde mere pădurețe dă-ne Doamne zile vechi nu prea acre, de curechi… de blestem e sau de-i vină pe picioare, n-avem tină mintea noastră cea curată e zăpadă-înmiresmată. Lasă dimineața asta până când lumina va `sta cu efecte în poeme adevăr prin teoreme bobi de zahăr și pingele să se zbată șapte iele poezia-i jucăușă versuri puse pe sub ușă te aștept cu ciocolate cu podelele spălate cu ferestre luminoase bunătatea, de prin oase, tot ce am mai delicat îmi e versul panglicat dă, în boală, tocul ușii toată scârbă de-a mătușii să ne stea,-n zadar, fereștii fulgi ce seamănă cu peștii multă ciudă-n om inept fulgi-mi țin, târziu, în piept te aștept cu prăjitură și cu pește-n saramură un sărut ca un dreptunghi s-o pisică pe sub unghi să versific, iar, cu tine cu un fix ca de puștime Mii de versuri suprapuse altele, mereu, intruse poți să chemi un rinocer o sudalmă sau un jder n-o ierta decât zăpada murele-mi sunt toată prada și oi sta tot supărată prăjitura-i negătată; Eu spre tine, iarăși, scriu bată vântul ruginiu milioane de eresuri zac prin vise și prin fesuri Vise dalbe, dar și șchioape zilele nu-mi sunt mioape depărtatu-s-au de rău și spăla-se-vor cu său nu-mi privi, iar, slăbiciunea sunt femeie, sunt minunea ce devreme, dimineața, te privește, poate, hoața și te-așteaptă la fântână să o ții, frumos, de mână poți chema o frunză-n vie binele mereu să fie că se uită-n apa mare să te vadă, om cu dare toată ziua trec intrușii – zeci de fulgi pe tocul ușii ne-om feri târziu cu lema ce auzi? Ierusalema multă liniște, și-apoi tină e și e noroi și un dans ca de ispită portocale și o pită zac în coșul dimineții… dar de dulce-n datul vieții mai deschide, iar, fereastra fulgii intră, cu mireasma cred, miroase a zăpadă tot ce-i rece se destramă să ieșim, desculți, pe-afară gândul meu ca o mioară de departe, fulgi se zbat foarte mari, să stea pe pat; mă îmbraci în fulgi și-n apă haine, dragostea îți scapă supărat ești, măi, tristețe luna șchioapă-n două bețe timpul spală-se cu lapte până joi, la ora șapte totdeauna, crezi în bine sunt, mereu, ca după tine…
Nu mai plânge-Elisadoră De acuma te-am uitat! Na-ți un ceai de pasifloră Și bomboane de păcat. Nu mai sta ca o condoră! Că, nimic nu s-a-ntâmplat! De pe glezna ei minoră, Sânzâiene-am adunat, Sub o stea multicoloră, Îngerii m-au alergat… Gată-te, acum, de horă Cea ce ești cu delăsat Trandafirii de prin floră Umbre, toate,-au asudat. Fluier alb, Elisadoră Omul tău, ce l-ai visat! Ce durere incoloră… Sărbători s-au întâmplat. Coronița ta, o oră, De prin timp m-a tot strigat. Cum ți-e glezna, azi, sonoră… Fruntea ta s-a arătat… Metatimp sau metaoră, Clopoței au tot sunat! Timpul rar, de auroră, Stelele nu s-au aflat… Nu nevastă, mi-erai soră, Sfântul Ioan te-a speriat. Până mâni, Elisadoră Cum de mine n-ai strigat! Sânzâiana, mamei, noră Dragostea ne-a condamnat… Dară tu, ca o signoră, Nu te-oprești din alergat…
Când mândra s-o mărita Sta-voi io, de cumpătat, Cu căpuțu` pă ștergar Multe lacrimi oi vărsa Pân la Mureșu spălat Că nu curge în zadar… Pețîtorii or cânta, Nucii îs de scuturat, Florile-s de dat arar, Pân acol` în raza ta, Cea cu părul strâns, legat… Ce tot râzi, că io tresar… N-oi veni la poarta ta Ci, cu capul aplecat, Cufundat spre lăcrimar, Luna plânsu` mi-o lua Pân` la ultimul păcat Deie dracu` cu mult var În zadar, pă casa mea Zgândări-voi, netrădat Nenorocul ușii-n zar Pân-acol la casa ta Cea de dincolo de sat Cea mai dulce, în amar… Mândra, scumpa, draga mea… Cea mereu de lepădat… Plânsu curge în zadar, Uns de netrădarea ta, Până-n cel din urmă cat… Căpătâiu` pă ștergar Niciodată n-îi afla Io-s un gând nedespuiat Casa ta cea din hambar Floricea pe mâna ta Pâinea neagră cea de dat Sămnul bun e pă pieptar Soarta-i cea de nelăsat Care bate-n alb și-n car Eu și cu copila mea Cea cu mărsu` legănat… Căpătâiu despuiat… Îs ninsori în al meu sat…
”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului” – CARTE, ROMAN (PE ÎNTREG, INSPIRAT DUPĂ BALADA ”MIORIȚA”)
437 de pagini, alb-negru, Format: B5
Publicat la Editura “PIM”, Iași Anul apariției Cărții – 2020;
MIEI ALBI sau ULIȚELE CELE VECHI ALE CERULUI White lambs or The old path of the sky (Trad.) LUMEA CEA BUNĂ A CERBILOR The good path of all stags (Trad.)
(CARTE CU DOUĂ PĂRȚI, IDILĂ, ROMAN MITIC)
——————————————————
„Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului”, roman inspirat, doar tangențial, din vechea baladă românească Miorița, este de fapt al cincilea roman semnat de autoare, construit întru a exploata o veche baladă populară, mit explorat, de pildă, baladesc, și de Vasile Alecsandri, adică numai prin vers de baladă și prin culegere, această temă universală apărând, în carte, aici, numai ca un fir de plecare, dar și ca motto, într-o consecutivitate mai mult simbolică.
”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului” este, de fapt, un roman din două părți. Fiind construit pe două secvențe majore, de imagine țărănească, sau din două romane mai mici, prima parte justificându-se cu deplinătate prin titlu, iar a doua, ”Lumea cea bună a cerbilor”, aflată, cât se poate de firesc, consecutiv, preluându-se, de fapt, unele elemente de introducere, refrene, pentru, așadar, consecutivitatea acțiunii. Autoarea mărturisește, ca expunere publică, cu privire la proiectele de autoare, că ideea de a exploata unele filoane de legendă i-a părut ca o aspirație, de a trece, prin țintă de roman, atât în trecut, dar și în viitorul care poate fi și epic, de structură romanescă, un fel de încercare de străluminare potențială a firului de baladă, în timpul ei lent, și cu intenția către o depășire a limitărilor certe care țin de structurile de prezent, prin valorificarea inepuizabilului baladesc, care nu trădează niciodată în lupta cu vremea și cu vremurile, pentru ca nimic să nu se poată pierde.
Cum să vă spun, când am început ”Povestea Mioriței” m-am gândit să ies afară din timp și să valorific potențialul străvechiului. Să nu-l las să se piardă, să nu se epuizeze, prin neexplorare, ci să îl valorific…, mărturisește Autoarea – ”Și, totodată, să pătrund în el, în ethos, să îl pătrund, prin firul care era, deja, într-un fel, acolo. Să îl privesc, să mă uit către punctul cel mai vechi și să nu îl pierd; să nu îl las, din mâini, niciodată, până la ultimul punct de roman.” Acestea sunt, desigur, cuvintele autoarei.
Apoi, mitul mioarei, Miorița, care m-a afectat, într-un mod foarte personal, pentru că, fiind mică, am condus cu un baston de lemn, oile mătușii, trăind un anumit sentiment neuitat. Care a rămas înlăuntrul meu, pe care nu l-am putut lăsa, din cauza senzației vechi, pe care și acum o pot cumva descifra, dacă este să o descos, cum ar arăta ea, în mine însămi. Și cum să nu se continue, cumva, această realitate, și acest demers, cu privire la sat, la lumea satului, apărut, așadar, în cel mai firesc mod, cum să nu rămân, eu, fidelă, în cel mai cinstit fel, românismului și autenticității de istorie sătească, găsită și în mit, într-un fabulos pe care am îndrăznit în a-l aborda, și în arhetipal, cum să nu ”vreu” aceasta, ca fiică, prin sine, a spațiului transilvănean, după părinții mei într-adevăr ca fii de țărani, decât continuând, cu acest roman, și apoi cu un roman de poveste mitică, conceput ca parte secundă, nu și secundară, un miniroman – și anume prin… LUMEA CEA BUNĂ A CERBILOR… , dacă într-atât am fost atrasă de mit, dar și de țărănime.
Mă apucasem, în anul 2019, să reiau să scriu la romanul baladesc și idilic ”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului” și nu m-am gândit că povestea, din carte, se va fi continuat înspre o a doua temă de carte, și anume spre Mitul Cerbului. Vorbim despre ”LUMEA CEA BUNĂ A CERBILOR”, ca parte secundă. Ideea cu pricina mi-a venit, așadar, pe parcursul lucrului la ”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului”, anume de la prima parte a cărții. Există, așadar, o continuare, în cel mai natural mod, și firesc, născându-se, ea, și cât se poate de cursiv, în consecutivitatea la timpul ei celui mai firesc și mai natural. Prima idee cu privire la ”Mitul cerbului”, mi-a venit intrând în contact cu una din colindele românești: ”Stai fârtat, nu mă ucide, că io nu-s ce par a fire/ că nu-s fiara fiarelor/Că-s Ionu, sânt Ionu/ Nănașul lui Dumnezău.” Romanul de față este, tematic, de inspirație pur românească și baladescă. Adică, din tăuțul, din lumina cea veche, și din curgerea fără de vârstă a luminii de vechime, care nu încetează să inspire. Acțiunea romanului este fictivă și imaginată, pentru că de la baladă, aici, ca punct de pornire, urmează povestea de tip pastoral (adică idila) și actul de creație de factură pur imaginativă și de roman.
Am găsit, din nou, pofta de a scrie, despre sat, la fel cum am pățit si în cadrul Baladelor (cuprinse în cartea ”Suspinele cele mai vechi, pe care le-am auzit”), de această dată, urmărind MITUL CERBULUI, un avatar foarte vechi, pur românesc, întâlnit, foarte adesea, în colindele românești și în mitologia foarte veche de origine pur românească. De asemenea, am ținut să abordez și tema luparilor, așa am numit eu, un subiect foarte controversat, extrem de abundent și prezent în subconștientul popular, de sute de ani, ori, parcă, de când lumea, dar și în realitatea poveștilor sătești, în fantezia nepieritoare a babelor satului, în istorisirile lor parcă imaginate de sătence, dar pe deplin cunoscute, ca subiect semi-real de iscare de vorbe.
Sunt, desigur, babe, în sat, și sunt lavițele babelor. Sunt urechi de ascultat basmul și snoavele, mai ale invențiile terifiante, de care nu ezităm să ne temem, mai ales la nivel subconștient. Sunt bătrânele. Care nu obosesc niciodată să povestească, așa după cum am făcut-o și eu, parcă, văzându-le, pe o laviță, și boscorodind te miri ce. Apoi, sunt sătenii, care aud babele, și care încep să creadă și să le fie frică.
Romanul conține cuvinte și expresii vechi și alte forme arhaice și regionalisme, folosite cu sensul de a reda parfumul specific, cu o notă personal particularizată, dar clară, evidentă, în ceea ce privește tradiționalul religios, chiar și cu o nuanță para sau non religioasă, dar de inducere, foarte evidentă și în romanul de față, unde se urmează de fapt același traiect, după mit. Cu particularități de zonă și de vechime, de trecutul zonei populare, conservată în ani în zona țărănească specifică. Acțiunea romanului este mult idealizată, autoarea referindu-ne la niște prototipuri sătești de simbol românesc, însă și de specificitate, nuanțe care, probabil, la vremea respectivă, existaseră, în Ardeal sau în zona de Nord a țării, însă totuși puțin idealizate, cu unele nuanțe potențatoare ca de la loc ideal, simbolic, de specificitate conservată și conservatoare, dar încă și mai mult. În românismul autohton și simbolic de sorginte românească. Unele substantive proprii țin, însă, exclusiv de roman.
FRAGMENT (DE ÎNCEPUT DE CARTE):
În ziua aceea, era vară, îmi aduc bine aminte, stătusem pe lângă mama, în ziua aceea, nevastă aproximativ tânără de Păstor. O clipă, ridicându-și marama, am crezut că înțelegeam un adevăr foarte mare; era mama mea bătrână și frumoasă, de mai târziu. Apoi, impresia aceea, care nu era, de fapt, de acolo, a dispărut. Mama mi-a reapărut, așa cum era. Adică, în jurul vârstei, pe care chiar o avea, adică de treizeci – treizeci și unu de ani.
Ce faci, mamă?, am întrebat-o, mai mult ca să văd ce îmi răspunde. Că o întrebam, mai tot timpul, câte ceva, pe mama… Cum să nu mă slobod și să nu o întreb?
Emil, dragul meu Emil… (Mai mult nu a putut spune. S-a opintit, însă, puțin.)
Sunt chiar aici lângă tine, mamă Horația… Că pe mama chiar așa o chema, Horația, de fapt, un nume foarte vechi, care i se dăduse ca un fel de chemare și de poreclă, la noi din sat, cu siguranță pentru că mamei îi plăcuseră foarte mult doina și horele, din sat, de acasă… De fapt, sătenii îi dăduseră acest nume soției, parcă mereu tristă, de Cioban… cu scopul de a o înveseli întotdeuna, iar dacă mama era prea tristă, eu îi spuneam, de băiet foarte ager, și anume Horația. Mă învățasem, încă de foarte mic, să îi spun mamei așa, m-au învățat, de fapt, sătenii de pe la Micești. Locul unde, de fapt, m-au crescut mama și cu soțul ei Ioan, Cioban.
Emil… Ce zici tu de stele? Că e, de amu, seară. Îți plac, Emiliene, stelele? Urmele de lapte pe care le lasă, când trec ele, noaptea, pe cer? Zi-mi! Zi, tu, la mama! Micul meu Emilian! Sau nu îți plac, smântânoasele și albele acelea orânduiri de foc?
Ce, mamă? (Îmi ziceam că mama vorba cu înțelepciunea satului și cu cea a pământului.)
Pe când eram foarte tânără, taică-tău m-a luat, într-o seară, cu el, să mi le arate. Spunea, el, de niște străzi, de prin Cer. Mai spunea de niște nunți foarte rare… Mă asculți, Emil?
Da, mamă…
Așa m-a luat, de fapt, de nevastă, taică-tău. Povestindu-mi despre nunțile rare, ale oamenilor…
Da…
Să îți iei o fată bună și rară, când mai crești… Să te însori, cumva, rar… Eu atâta îți spun! Că, eu, una, sunt foarte fericită, pe lângă tatăl tău.
Da, mămucă. Cum să nu fii!
Uneori, atunci, când ești foarte fericit, în nunta ta rară, pe care să o afli, Emilian, numai dacă ai, cumva, o simțire, tot așa, adică rară… se văd, din cer, niște Ulițe sfinte, binecuvântătoare. Care coboară, Emiliene, tot atunci, tocmai acolo unde ești tu, cu soția ta. Acelea sunt, de fapt, drumurile de prin Cer. Momentul focului sfânt. Binecuvântarea de la stele și de sus, care se bucură că s-au găsit un bărbat bun și cu o femeie frumoasă!
O, mamă… Ce zici tu…
Așa mi-a spus tatăl tău, când m-a cerut. Că erau rânduite pentru mine și pentru bărbatul meu drumurile cerului! Nu crezi, dragul mamei, că unii oameni și unele locuri sunt mai importante decât altele? Eu ce îți spun…
Da, mămucă…
Să îți cauți, măi, Emiliene, o nevastă și o nuntă rară, și să te slobozi, în nunta ta, așa după cum trebuie… Să fi fericit, maică… Că dacă nu te întregești cu femeia ta… Eu atâta îți spun.
Am înțeles tot, mămucă. O să țiu bine minte, pentru atunci când o să mai cresc. (Simțeam eu că era ceva acolo, cu nunta dintre un bărbat și o femeie. Că ar fi fost prea deosebit…)
Tatăl tău e păstor… M-a luat de acasă, și a făcut bine, că am plecat. Că te-am avut pe tine, Emil, iar, de atunci, fericire mai mare, eu nu am știut. Iar tu…
Eu, mamă, de fapt… Sunt foarte tânăr. Am doar treisprezece ani, iar pe tine, mamă, te iubesc cel mai mult, în lume.
Știu mamă… Să nu te faci niciodată păstor, că păstorii, uneori, nu au parte niciodată de norocul părinților săi, în ceea ce privește nunta lor rară… M-a speriat de fapt, taică-tău, într-o zi…
Ba mă fac păstor, mamă. Cum să nu mă fac? Că doar tata a fost, și bunicul a fost, și el, păstor! C-au fost, toți, păstori buni! Cum, mamă, să nu mă fac?
Găsește-ți tu nunta ta rară, Emiliene, și lasă oile și păstoritul, pentru altcineva! Că păstorii nu prea au noroc, maică! De o fată bună și de o nuntă foarte rară!
…
Adică două generații de norocoși nu e de la Domnul!
Ba au, mamă! Cum să n-aibă? Eu o să fiu cioban, si o să am cea mai frumoasă nevastă din lume! Și o să am, cu ea, nunta mea rară, mamă! O să văd, într-o zi cerul, și ulițele lui, va fi, aceasta, atunci când mă însor! Și o să fiu foarte fericit, mamă!
Să îți iei, atunci, o fată, ca tine, adică mai simplă, Emilian! Dacă vrei, cumva, să te faci păstor, așa cum e tatăl tău! Să nu faci greșeala și să nu îți iei, poate, cea mai simplă fată, pentru tine, maică! Eu asta îți tot spun! Că păstorii nu prea au noroc, maică, de nunți foarte rare!
Da, mamă!
Că, la mine si la taică-tău, ni s-a dat o binecuvântare, numai așa am fost lăsați, Emilian, să fim fericiți! Dar, într-o zi ne-am pierdut oile și stâna, și a trebuit să coborâm, de la munte, Emilian, și să continuăm, mai jos, cu creșterea oilor, să ne ocupăm de la Micești, așa cum am putut, pentru că tatăl tău a avut multe oi, iar invidiile pe la munte sunt mari… Tatăl tău e din ce în ce mai obosit, de presiunile oamenilor, deși nu e deloc bătrâior… Ba chiar e mai bolnav de la o vreme…
Un pic e mai obosit, obosește foarte repede…
Să te însori cu înțelepciune, feciorul meu frumos! Să nu faci greșeala oamenilor rari, care se iau după inimă!
Mamă…
Să îți iei o fată simplă!
Eu nu o să pățesc așa, mamă, că îmi iau o femeie frumoasă, deșteaptă și care să mă iubească doar pe mine! O să fie o fată foarte rară, măicuța mea…
Sau poate doar foarte simplă să fie…
Nu știu, mămucă! Dar să aibă un păr galben, ca spicul de grâu! Să aibă, mamă, părul bălai!
De atunci, trecuseră, parcă, încă până în zece ani. Băietul de atunci, care umbla agățat de fustele mamei, se transformase, acum, într-un bărbat înalt și voinic. Îl avuseră târziu, pe Emilian Păun, dar după el avuseseră și o fată, după care nu au avut cum să mai facă. Iar acum, după ce toți cei trei copiii au mai crescut, familia de păstori s-a retras, de tot, din munte, coborând undeva pe lângă Alba Iulia, într-un sat, numit Micești. Unde se mai ocupau, doar tangențial, cu păstoritul, de fapt cu creșterea oilor, pentru că de acum sunt mai obosiți și bătrâiorul păstor nu mai putea face față lucrului cu oile. Ba să le mai urce sus pe munte, chiar ca la prima lui tinerețe… pentru că probabil ciobanul avea o boală ascunsă. Că îi lăsa, de acum, pe alții. Emilian avea acum șaptesprezece ani. Surioara lui, mica Denisia, cu șase sau aproape cu șapte ani mai tânără. Iar Iacob, feciorul mai mare, puțin peste douăzeci și trei. Emilian Păun plimbase oile acelea, prin Găuleni, până să ajungă de fapt până la taică-său, în Micești, care îl așteptase.
Ce faci, aici, lângă râu? Ce faci aici, singură? (O întrebă pe fată. Fata, de fapt, îi plăcuse foarte mult.)
Mă joc cu piciorușele, amândouă, în apă. Claudia, sora mea, m-a lăsat, aici, singură. Dar sunt prea singuratică, cred. Că sunt mică!
Ești cea mai drăguță fată pe care am văzut-o vreodată!
Sunt? Dar sunt, de fapt, foarte mică. Am doar cincisprezece ani!
Cum te numești?
Esmina.
Esmina? Este un nume foarte rar!
De fapt Esmina Ioana Badea. Tata este Învățător, aici, în Găuleni. Tu cum ai ajuns, de fapt, aici, voinicule? Pe mine mă cunoaște, de fapt, tot satul, pentru că sunt foarte drăguță. Dar pe tine, voinicule, nu te-am mai văzut, pe aici, prin Găuleni, vreodată… Adică, până acum…
Crezi că… fetișcuță frumoasă… Nici nu știu prea bine cum să își spun, sau să îți cer. În câțiva ani, o să fii mai mare și o să vrei să te măriți…
Da… Dar, acum, sunt foarte mică. Am doar cincisprezece ani!
Unde e tatăl tău? Nu ți-e un pic frică să stai cu amândouă piciorușele, în apă? Nu e, poate, prea rece, apa aceea?
E chiar călduță, dacă stau foarte mult, în ea, și îmi face bine. Eu, de fapt, mă veselesc, dacă stau, cu piciorușele, în apa de munte. Un pic, e rece. Doar un picuț…
Ești fata Învățătorului din Găuleni, Esmina? De fapt?
Da, tata e Învățător, aici. Mi-e frig, acum. Trebuie să plec, acum, voinicule!
Crezi că sunt, poate, frumos, Esmina? Eu te întreb, așa… Ca și cum… Nu prea aș ști ce să îți spun.
Da… Eu sunt foarte mică… Sunt fata lui Stănică Florin Badea.
Acum te-am văzut întâia oară… Iar eu…
Da, ești un voinic frumos, dar eu nu te-am mai văzut, prin Găuleni, până acum. Nu cred că ești, voinicule, un găuleștean, de fapt.
Am trecut, doar, cu prima mea turmă. Sunt, de fapt, în drum spre tata, care mă așteaptă, să îi aduc niște oi… Când eram mic, așa m-au învățat, ca să muncesc. Am doar șaptesprezece ani, trebuie să păstoresc peste turme. Până la șaptesprezece ani, cât am, eu, de fapt, acum, ca vârstă, nu am înțeles aproape nimic, din ceea ce înseamnă, de fapt, să mâni, așa cum trebuie, o turmă… Sau mai multe, dacă ai, poate, mai multe turme. Poate, odată, o să mă angajez ca păstor, și o să iau, de fapt, îndeletnicirea aceasta, a tatei, foarte în serios. Adică, de undeva de la zero… O să încep, de fapt, atunci, să mă fac păstor, să vreau să devin, cu adevărat, unul. Și atunci, frumoasa mea copilă, o să întorc după tine, și o să te iau, cu mine, sus, la stână. Și o să te duc, apoi, foarte departe…
Pe mine? (S-a speriat fata.) Chiar pe mine?
Trebuie să deprind păstoria, adică, cum să explic. Dar numai, atunci, când ai prima ta turmă, înțelegi, de fapt, câte ceva, despre păstori și despre păstorit.
De ce eu?, mi-e frică! Că-s mică!
Nu ești chiar atât de mică… În trei ani, o să te poți mărita…
În trei ani?
Să nu mă uiți, Esmina, și să mă aștepți. Pentru că ești, de fapt, cea mai frumoasă fată de pe pământ. Nu am mai întâlnit, vreodată, vreoalta, care să îți semene. Pentru mine, ești rară…
Sunt?
Ești foarte rară, Esmina… Ca o floare de colț. Însă care abia dă de prima petală… Așa ești!
Eu mă duc, acum, acasă, flăcăule! (Era, nițel, supărată și tulburată. Nu a avut prea mult curajul să îl privească, pe flăcău, în ochii lui mari, uimiți, de culoarea albăstrie. Poate, cu un pic de noroc, îl va uita… Așa credea ea, că îl va uita repede.)
Du-te, atunci, fată frumoasă… Că, eu, o să am, într-o zi, foarte multe turme…
Plecasem de lângă fată, foarte convins că aceea a fost de fapt întâlnirea mea cea mai mare, din toată viața. Știam, de acum, ce trebuia să fac. Adică să mă duc la tatăl ei, Învățătorul Badea, care să mi-o promită pe Esmina, fata aceea, ca nu cumva să o dea înaintea mea, la altul. Mă repezisem, așadar, cu prima mea turmă, care de fapt nu era a mea, ci a tatălui meu, până la casa Învățătorului din Găuleni. Unde mă abătusem, de fapt, de pe drum, până a ajunge la tata, la Micești. Cu cele câteva oi, pe care mi le permiseseră să le mân și să le îndemn, până la satul lui tata.
Domnule Stănică, dumneavoastră trebuie să îmi dați fata! Pe Esmina. Că eu vreau să mă însor cu Esmina!
Nu așa de repede, Voinic! Ce meserie ai?
Tata a fost cioban, și oier o să fiu, și eu! Că acum, deocamdată, sunt doar oile tatei…
O meserie rară, voinicel! Atunci… dumneata… să vii, înapoi, cu două sute de oi, și apoi mai vorbim! Când astrângi, pe puterile tale, cele două sute de oi, atunci ți-o voi da, de soție, pe Esmina Badea! Altfel, nu!
(Cât tupeu, să aibă, Doamne ferește, tânărul… Că Esmina are de-abia șaisprezece ani, nici aceia împliniți… Cum să tragi, către a te căsători, înspre o fată de numai cincisprezece ani? Ce să aibă, de fapt, toată lumea, Doamne ferește, cu Esmina mea cea frumoasă? De fapt, cum de Lilia, mi-a făcut, tocmai mie, îmbuclucatul, o fetiță, ca Luna, atât de frumoasă? Că de aici, numai bucluc… Să îmi nască mie, nevasta, o luniță! O frumusețe! Și să te ții! Măcar, dacă ar fi cerut-o pe Claudia, că a noastră Claudia, e, de fapt, de măritiș, acum. Și nu Esmina. Mi-o fi cerând-o pe Esmina. Nu pe Esmina, pe care eu n-o dau! Mi-aș fi dorit ca Lilia să îmi fi dăruit, la vreme, și un fecior… Când vine, voinicul acesta frumos, cu două sute de oi, ale lui, atunci, să mai vorbim. Până atunci, nimic!) Nu îi dau fata!
Cei mai mulți mă cunosc sub numele de Mioara Ștefan, însă copiii îmi spun, cel mai adesea, Miorița. Sau Madame Berger, așa cum le-am spus eu. Nu de mult, așa cum chiar este adevărat, am fost înaintată într-o mai mare însărcinare de clase, aproape cât apuc să iau postul, pe care tot l-am visat, și să îndrăznesc să aspir și ca titular, predau optsprezece ore pe săptămână, ca ocupație, limba franceză, clasele cinci-opt, câte doisprezece copii la număr, pe fiecare clasă, în satul Păducele, din Ardeal. Mulți îmi spun că semăn, foarte bine, cu copiii pe care îi educ, laudă elevilor gimnaziali sau copiilor cuminți de țăran! că îi cultiv, după mine, sau poate, după cum sunt eu, blândă, dar pretențioasă, în ceea ce privește curricula, și poate așa și este: sunt o profesoară mai blândă, din prea mare păcat ușor de convins înspre orice, ca nivel de pretenție față de ea însăși, ca ștachetă, o femeie numai foarte puțin urâțică, însă foarte cuminte. Aveam însă, Mioara Ștefan, să rămân doar o fată bătrână, dar eu, pe atunci, nici nu mă gândeam la asta… Ci poate anumite taine, pe care le ascundeam, niște particularități de-ale sufletului pe care numai eu mi le cunoșteam, să nu le fi pomenit, așadar, iată, nimănui. Ce ar fi fost, de fapt, dragostea pentru mine? De fapt sunt cât se poate de caldă, față de copiii mei, profund conștientă și răspunzătoare, curricular, pentru că așa mă obligă meseria. Trebuie, chiar e musai, să știu cum să îi educ. Sunt, de multe ori, caldă, iubitoare, dar cu pretenție de cunoștințe, cu toate acestea, uneori copiii îmi par ca ai mei, de parcă pe toți i-aș fi născut eu. Dar le cad dragă, dragostea le cade dragă. Fără să realizez foarte bine aceasta, de unde vine, de fapt, dragostea, din ce colț de suflet, cum o frumusețe nu sunt, de fapt, ba din contră. Poate, de aceea, mă alintă, copiii mei, Miorița, deși am atins, deja, vârsta de douăzeci și șase de ani. Mai adesea, prefer să rămân printre copii, la pupitru, să le predau lor materia, decât să mă întorc înapoi, la singurătate, la treburile cu tata, și să iau în brațe singurătatea, cu toate spaimele ei, înfundate în casa mea prea săracă și în pereți, în camera de studiu unde stau cei doi Ștefan, cu două birouri, unde mă mai retrag, unde ne mai ținem, eu și cu Paraschiv Ștefan, doar cu lămpi pentru lectură și printre cărți, fără să ne preocupe altceva în plus, dacă vă uitați, casa este, totuși, plină de cărți, pe care le-am moștenit de la mama, părinții fiindu-mi, fiecare, profesori. Locuiesc numai cu tata Paraschiv și nu sunt căsătorită, am însă o soră măritată, dar foarte departe de noi, pe Laura, despărțită de familie, nu fără peripeții și fără discuții. Nu am văzut-o pe Laura Ștefan de mai bine de șapte ani de zile. Din cauze abia înțelese, (…)
Ultima piatră (TRILOGIE, ”Trilogia femeii din noapte”, 2019)
În neliniștea dezlipirii de tine am rămas așa singură pe un peron în care trenurile toate duceau spre absurd
șinele scârțâiau vânzătorul de covrigi umbla desculț prin zăpadă am luat un covrig cald l-am frânt jumătate pentru mine și restul puilor de vrabie care vor muri, de frig, în curând și m-am întins așa liniștită pe sine, era iarnă și seară și spre gara de nord dumnezeu mângâia în tremur palmele unui bătrân cerșetor și am stat așa întinsă pe păr îmi surâdea o lumină roșie în curând va porni ultimul tren l-am auzit cum se apropia despicând universul în două și-am tăcut uitasem de mult să mă rog și-n moarte știam că nu voi găsi niciun răspuns
însă acolo erai tu în ultimul tren cu o revistă de februarie în mâini probabil căutai un vers iubitei tale aș fi vrut să îți spun că sunt inspirată și că toate poemele mele s-ar potrivi cu fotografia ei știam că tu nu vezi cum frigul mă cuprindea și cum înăuntru îmi scriam ultimul poem cu sânge pe oase și trenul se apropia secunda înghițea ultima șină eu visam în spirale și ai trecut cu trenul prin inima mea. ești frumoasă ca legenda ultimului inorog ai spus tu văzând că deja cobor și am coborât scările morții așa singură și așa rotund ca și cum nemurirea mea rece ar fi fost ultima piatră din templul visului tău.
Din filigorie, se vedeau pomii verzi
Voi întreba, foarte târziu, toate icoanele, voi fi întrebat, prea târziu, o icoană, sau vor răsări toate icoanele,
ca să mă întrebe, ele, pe mine; din cauza asta îți spuneam, e un fel de stare a ferestrelor închise, ca să ferească nu zăbovi prea mult lângă mine, pentru că încep să se încălzească brazdele,
ba chiar fierbe ceva, în pământ e un fel de tristețe universalizându-se, de parcă ar fi un parfum o esență prea dulce dar prea putrezită
de care nimeni nu are nevoie acum, nici măcar nebunii, care, așa sunt, nu știu ce fac. Însă, din filigorie, se vedeau pomii verzi, înfloriseră, mulți salcâmi, este semn că o casă este plină cu oameni își împletise părul cu un fir de mătase roșie mă umbla, și n-o umblam
era ca o pasăre prea mare îmi aduceam aminte că ea avea de fapt un câine lățos cu blana albă era mult prea puțin și îmi era milă de ea încât
nu o mai puteam striga să își ia și un al doilea câine mă umbla de la începutul meu și până la sfârșitul meu, ca pe o peșteră iar mie îmi era foarte dor de ea dacă eu eram orb ea era oarba mea dacă eram cumva surd ea era surda mea nu îmi plăcea că îi era milă de maimuțe obrajii lor roz nu-mi prea plăceau tu îmi spuneai că nu-s roz, și că au un fel de jmocuri sau de câlți la picior… știam că amândoi trăisem, împreună, într-un fel de grădină zoologică; nu știu ce păsări vor mânca din grâu, în anul acesta,
și care vor bea poate din apa prea stătută, azi poate suntem prea bolnavi și prea vedem cum apocalipsa închide, acum, toate ușile noi înșine le-am încuiat am stat înăuntru am încuiat, cu cheile, totul așa cum trebuia și cum ni s-a cerut și am făcut, desigur, doar binele să îți ții ușa închisă ochii urechile și să ieși din grădină, pentru că desigur, bulbii de ceapă, te ustură, defel priincioasă, și spadele tari,
ele se fac, oricum, fără tine Nu va ploua, pesemne, prea mult, draga mea, în anul acesta, iar soarele îți va încălzi, prea mult, grădinuța, Indiferent de ce vei face sau nu vei face tu cineva o va culege Iar spadele vor fi lustruite în rugăciune, să stai, că te rog, draga mea, e nevoie acută de Icoane, dar și de oțel; …la vară, să mănânci, draga mea, cireșele… că se vor coace, și e păcat, să nu te saturi, din ele… așa și oamenii pot trăi foarte bine unul fără celălalt dacă eu îți lipsesc nu înseamnă decât că tu ești cea care îmi lipsește mie când îmi va fi prea frig voi sta, ca de obicei, cu nasul în toate ferestrele vor fi fulgii dincolo și va fi iarnă și o să ating, din nou, geamul voi sta pe o fereastră înghețată
ca și cum tu ai fi fulgul neprihănit de dincolo… …eu sunt năsucul bursucul ulucul caducul sunt radicul papucul sunt nucul și sucul, guguștiucul țigării, columbă, sunt tot! însă, fulgul e dincolo de fereastra mea rece. vor fi milioane de fulgi, dincolo, și de neprihănitele beții ale zăpezilor nu se bucură proștii iar dacă cineva îmi împinge ușa, prea tare, draga mea, tu… ești dincolo.
Poem micuț
Ochii mei te văd deseori în visul meu ai fața biciuită de ploaie în jurul tău tramvaie de gheață oameni de paie și eu – al nimănui când plâng în somn cu fața boțită, ca de gargui
dimineața încerc să-mi iert ochii și îți cobor din stelarii boboci dantele și rochii nu ți-am spus până acum îmi plac perdelele tale în spatele lor îmi ascund dorul ghiduș să nu-ți păteze lentoarea ta de corcoduș
de am zâmbetul larg mă sprijin de tine ca de-un catarg îți împart dragostea cu doi să rămână destulă și de-s rățoi iar de sunt într-o seară prea spilcuit te trec tot universul înainte-înapoi cu fluturi de zahăr atingându-ți umerii goi numai buni de-îndrăgit
dar
de inima ta
pe poante ușoare
se depărtează de mine
în vreun nefericit
amiază
aș rămâne toată viața pitic cu fes roșu cu lacrimi de plumb învârtind pe un deget durerea ce mi-ar închide surtucul ca un bumb.
Spune, Sati!
Spune-mi tu, Sati, de ce urmele acestea, care mi-au intrat în tălpi, ca niște cuie îmi par acum preafrumos mirositoare, dacă privește Domnul spre mine, dacă ușile bisericii se dau la o parte și pentru oasele mele, ca să intre plecatul, aplecata și oasele, să se lase la pământ și să plângă, Mă iubești, Doamne? Și mă chemi la Tine cu milă? Spune-mi tu, Sati, că eu mai mult curaj nici să am…
căci la mine nu vin mieii la semn, nici ierburile și nici pomul nu se apleacă pline de roadă, nu sunt frumoasă, nici blândă nu sunt, spune-mi tu, Sati de ce urmele de ce urmele, Sati?
lasă-mi ochii să se împle de lacrimi lasă-mă, Sati genunchii mei rămân, ca și un clopot mic, sub zăpadă, Dumnezeu mă iubește, și de aceea zăpada mi-e floare sub tălpi, care mă ustură;
Mamă, eu chiar sunt frumoasă și dulce, iar iubitul meu nu mă crede; l-am iubit, mamă a picioarelor mele frumoase, l-am iubit, iar el nu mă crede. Oamenii în negru din Degada nu îmi lasă, astăzi, să îmi scriu poezia, îmi umblă pe degetele mele fără inele, și îmi fură (din aur) iubirile toate, încearcă, asiduu, să mă tragă în Degada, iar iubitul meu nu mă crede și nu mă vede.
Degada se scrie cu flori, și balsamuri, și durere, în crustă, iar iubitul meu nu mă crede; mintea mea și inima s-au amplificat (de sute de ori), în trupuri, întruna, și-s una; până mai sus de nivelul vieții; căci, pesemne, reginele au părul de aur. Veni-va oare, la timp, iubitul meu, să mă prindă? ia timp, să mă prindă? el nu știe că, pe cap, are o coroană de flori, că ar trebui să fiu prințesa gleznelor lui, Sânziana.
Să fie oare macii, să fie, oare, trandafirii sălbatici? Să viseze, prea mult, Sânziana? El nu știe că toate răspunsurile stau ca Albă-ca-zăpada în niște benzi desenate El nu știe că sunt albă ca zăpada, și o sânziană, imprimată pe niște benzi desenate. Sunt o viață! Și sunt sânziene!
Nu-s Sânziana, ci-s sânziene!
Sicomorul
Nu credeam să mai ard, niciodată, oameni buni, lângă copacul acesta aurit, sicomorul acesta, de aur verde pălit arzând, acum, ca un foc verde, imposibil de reperat de acolo unde nu este niciun parfum de paradis… spuneți-mi, faptelor-de-la-Dumnezeu, și soliilor, domniilor, de ce mă trimiteți către eternitate? În flacăra aceasta mică de aici, de aproape, se zbate chiar sufletul meu, sărmanul trecând către rai… se întoarce apoi repede înapoi… Sufletul meu, părăsitul, cu flăcări încă pe margini, o rană din rai.
Șerpilor le este frică de sicomori și de mere, Iar eu trebuie să mai rămân câteva zile aici.
Kamatu
_________________
Peste prag treci din nou femeia, o iei în brațe și o culci pe un pat de arini înverziți, ea este femeia ta, la ferestre bat îngerii așa cum ar cădea ploaia pe sticla ferestrei, și atunci când pleacă și îngerii, rămâne în geam doar înfierbântata picătură de plâns, adunându-se, strânsă, și căzând, tot căzând, foarte des;
Nu știu cum se numește mireasa aceea, nici mirele nu știu cine este, poate pustiul duce în brațe durerea, și o învelește în țol, ei să fie, de fapt, mirii.
Iei o pânză și înveșmântezi în ea trupul bărbatului, femeia lui, poți vedea, încă plânge, de i se zbate cămașa, mai sus, deasupra dormezei, bate ceasul cu cuc și se regăsește portretul femeii; mult plâns este, Doamne, peste casa prichiciuită, și dincolo de tocul de aur, de papucii ei mici, în care și-a ascuns, pe atunci, glezna… durerea ei poate chiar este o gleznă frumoasă, de care mirele își mai aduce aminte. pe sânul ei plin, se ghiceau firimituri de pâine înstelate, sclipiri foarte frumoase de aur, și o cometă mică ce se odihnea… (kamatu).
Mi se pare că am citit, într-o carte, despre frunza aceea pe care ei s-au întins, pare-mi-se pe dafini se iubeau ei, nu pe arini. Undeva, într-o religie veche,
Daphne își răscumpără dreptul la știință și la fericire.
Și îmi beau liniștită paharul cu lapte, îmi mănânc bucățica de pâine, și caut cireșele prea mari care au pârguit frumos anul acesta, nu știu cine sunt ei, nu știu mirii cine sunt, sau dacă au fost cu adevărat miri…
Îmi pare acum că, pe afară, sub cornișa de țiglă, pâinea e arsă, și nu știu de ce s-a mistuit pâinea odată cu inima (kamatu…)
Iulia ELIZE - POEZIE, CĂRȚI, ROMANE și alte fapte de literatură... (Blog de creație și amintiri creațional semicomplete, Blogul Iuliei...) Cărți Iulia Elize... 